Hic incipitum

Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ κομουνισμός.

La început a fost comunismul. Nu la începutul începuturilor, ci la începutul suferinţelor multora. A fost... şi sperăm că nu se va mai întoarce după cum nu se vor mai întoarce anii acelor persoane pe care i-a încântat cu multilaterala dezvoltare şi cu promisiunea omului nou, în fapt vieţi distruse pe un anumit palier, iluzii deziluzionante.

Ca în gramatică, verbul poartă un loc cu totul aparte, iar noi am fi drepţi dacă i l-am respecta: „a fost”. Dacă a fost înseamnă că a avut cauze, s-a folosit de anumite mecanisme, a acţionat şi a lăsat urme, din păcate, adânci. Nu-l putem nega în fapt şi nu-l putem nega în memorie. Curăţenia începe cu observarea mizeriei, iar aceasta fiind depistată e aproape ca rezolvată dacă observatorul e de bună credinţă.

Îmi propun, aşadar, în blogul pe care-l încep astăzi să încerc să găsesc calea spre o înţelegere corectă a fenomenului comunist, de fapt cel al tranziţiei postcomuniste, ba chiar neocomuniste, cale anevoioasă din cauza aparentei noutăţi a demersului în sine (alături de al multor altora), dar nu numai; dezorientarea valorilor şi decantarea greoaie a evenimentelor peste rana încă netratată fac ca o asemenea încercare să se lovească dintru început de împrăştierea atenţiei. Ne face impresia că nu mai sunt maxine, autorităţi ce să ne lumineze intervenţia reflexivă şi ne lovim de sentimentul descurajant al neputinţei.

Dacă „nu se poate” e comod, deşi deloc plăcut, încercarea e dovada curajului care e legat intrinsec de speranţă. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In 16,33). Descoperirea adevărului care eliberează nu e doar o datorie, ci şi materie a unei speranţe, privire spre un scop care conferă efortului valoare.

Cu toate acestea, o abordare pesimistă nu e deloc în conformitate cu adevărul. Dezastrele, nenorocirile, greşelile, chiar dacă sunt rele, nu-şi ating dezvoltarea decât în cooperare cu voinţa umană. Aceasta poate să le accepte sau nu şi nu puţine au fost cazurile în care conştiinţe nobile au impus norme unor voinţe dârze şi răul exterior a fost un excelent prilej şi provocator al unui mare bine interior. Vorbesc aici de cei ce nu şi-au întors elicele în direcţia vântului roşu venit din est. Chiar în cazul celor ce au făcut-o, nu putem să le negăm alternativa soteriologigă; şi ei au dreptul la salvare. A nega acest drept înseamnă a ni-l încălca nouă în mod anticipat.

Toată această dezorientare e, de fapt, o confuzie axiologică unde valorile par a se face nevăzute, dar, de fapt, se lasă mai greu descoperite. Valorile specifice încă nu sunt stabilite, adică adaptarea valorilor imuabile la împrejurările concrete se face cu greu în iureşul de situaţii noi. Cu toate acestea, adaptarea nu e imposibilă, ba chiar e imperios necesară. În esenţă totul e simplu: valorile pe care le cunoaştem (cinstea, dreptatea, mila, adevărul frumosul, etc) trebuie lăsate să strălucească în imanent. De multe ori vorbăria goală, dar zăngănitoare atrage atenţia în alte colţuri. În contranst, tăcerea e receptacul al adevărului şi al cunoaşterii.

Fac, deci, propunerea, ca vorbind în tăcere sau tăcând prin felul propriu de a vorbi, să căutăm stabilitatea valorilor în lumina adevărului. Sunt deschis celor cu inima de o identică apertură spre colaborare (şi chiar sper în aceasta) căci solidaritatea umană e o valoare de căpătâi în orice societate, inclusiv la cea e care avem datoria să contribuim în mod constructiv.